Ma plimb. Adesea printre porumbei. Este modul meu de a ma interioriza. De a sta cu mine un timp. Si nu pot sa nu vad. Vad chipuri multe si ma intreb de devenirea mea. Fac un screening. Oameni care putrezesc de confort si bunăstare sau, din contră, de griji, mult prea multe griji. Fiecare cu masca lui.
Ma amuz si ma întristez totodata cand accesez rețelele de socializare. Acolo fiecare pare fericit. Fiecare isi etalează gândurile bune, evenimentele fericite, actiunile si emotiile pozitive, cu insistență de parcă ar vrea sa ma convingă ca viata e asa cum o prezintă fiecare dintre ei si toti laolaltă. Ca fiecare dintre ei face eforturi de a deveni mai umani, mai fericiti. Dar cum? Cu cat pret platit? Acel gen necesar de tăcere.
Din nou. Fiecare isi pune o mască. Masca fericirii si a abundenței. Si nu pot sa nu ma intreb daca oamenii acestia sunt vii? Daca mai trăiesc, mai simt ceva pe dinăuntrul lor? Daca simt focul, vâltoarea?
Sunt tot mai puţine viori care se aud şi tot mai puţini trandafiri care zboară frânt. Sunt tot mai puţini îndrăgostiţi. Sunt tot mai puţine femei sărutate de bărbaţii lor sub felinare. Tot mai puţini bărbaţi au răbdare să înţeleagă o femeie în nopţile acestor vremi. Şi tot mai puţini domni sunt dispuşi să implore, sfâşietor, să nu fie părăsiţi. Şi muzica e tot mai departe de ea însăşi. Avem tot mai puţine, dar în lumea asta se numește abundenta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu